domenica 1 agosto 2010

Lu sarvataggju

Pubblico sul blog il mio primo racconto in lingua salentina, scritto sfruttando le mie conoscenze native del dialetto francavillese, ma prendendo come modello il dialetto di Cavallino, più simile al leccese che vedo come modello per una lingua salentina standard, ed utilizzando alcune innovazioni ortografiche (presenza di j anziché i nei digrammi-trigrammi e nei dittonghi, uso della ŭ per il suono [w] che sostituisce la u nei dittonghi; accentazione delle sole parole non piane, cercando di porre una sorta di ordine all'accentazione senza regole in circolazione: molte volte sembra che le parole vengano accentate "ad capocchiam", uso della ḍḍ per trascrivere il suono retroflesso con significato anche etimologico; ż per il suono [dz], trascrizione del raddoppiamento fonosintattico).


Lu clobbu ardente sta’ ccuncrutia la soa ljenta calata mberu l’uriżżonte. Li soi rasci càuti tingíanu lu celu statòticu cu nfenite spumature te culuri: viola ḍḍa ddu lu mmensu celu tuzzava contra llu mare, te culure portucallu chjú ssobbra, ma puru te rosa e tte russu fenca spumare a nn’ażżurru ca dêntava sempre chjú ccupu, chjú gnuru, chjú nnotte. Lu mare, rappulatu pe lli leggeri soffi te lu jentu, rrefrettia te l’astru la càuta luce, ca paria cŭasi danzare sobbra la soa superfice: nnu spettaculu ca la natura prupunia ogne ddia, sempre símele ma mai ucŭale, picca misterjusu ma ognemmotu chinu te mascia.
Subbra lla cima te lu prumuntorju, úrtima punta te l’ísula, nna vagnona usservava cu attenzione lu paesaggju straurdinarju. La luce te lu sule llumenava te ‘sta vagnona li lŭenghi capiḍḍi ca, llušcjati te li rèfuli te jentu, comu fili durati se mmuíanu intra ll’àrja. La soa ŭardata era pjersa mberu cŭiḍḍu postu màscicu, refuggju scundutu ca picca cristjani canuscíanu. Iḍḍa fice nnu passu mberu lu spuntune, cunfine làbbile ca divitia l’ísula te lu mmensu mare, e ttoppu fice nn’àutru passu, e ncora nn’àutru, fenca rriau a lla punta. Nn’àttemu te pendurícula , e ttoppu abbašcju, abbašcju mberu li cupi scuffundi , nnu zumpu ca rrepetia ogne ssira e cca la facia sèntere viva te neu, cŭasi fusse nnu ritu te beruta .
Chjutiu li ŭecchi piccè te cŭiḍḍa manera putia sèntere chju ffŭerti le sensazioni ca pruava. Ntise l’àrja ca la llušcjava, la sprušcjava pe ssubbra, uppunia nn’inútele resestenzja a lla soa catuta. E ttoppu, a ll’antresattu , putiu vvèrtere lu scŭentru cu ll’accŭa, e nnu sensu te friddu pe llu passaggju, propria an cŭiḍḍu puntu, de nna currente scelata. Surtantu llora apriu li ŭecchi, ca putera vítere lu fundale marinu beḍḍu de bonesinnu , ca dêntava chju ccupu frattantu ca la luce te lu sule lassava l’ísula.
Ma cŭarcheccosa sciu stŭertu e, puru ci la vagnona era nn’àbbele nnatatrice, an cŭiḍḍu puntu la currente era troppu forte. L’accŭa la pigghjau e ccumenzau cu lla face ggirare turnu turnu a nnu puntu, lu centru de cŭiḍḍu vòrtice ca l’era catturata. No ssapia comu scappare te cŭiḍḍa trampa , te la natura ca la rechjamava a sè e ca paria cŭasi ca no lla vulia lassare. Lu pànicu cuncŭistau lu core sou, lu stessu fícera la desperazjone, la paura, lu sensu te imputenzja te nanzi a lla forza te lu mare.
Iḍḍa se tuffava ogne ddia an cŭiḍḍu postu màscicu, e ogne ffiata se sentia beríscere , comu ci l’accŭa te lu mare putia llâre la lurdaria, la fatia, lu dulore ca era mmuntunatu . E nno ll’era mai capetatu njenti. Fena ccŭiḍḍu mumentu.
"Piccè me sta' ffani qŭistu?" pensau, mentre ca le forze la lassaunu, e lle úrtime riserve d’ossíscenu intra lli purmoni soi veníanu traspurmate an anitrite craúnica. Frattantu ca li ŭecchi soi se chiutíanu, e lla vagnona se lassava sce’ a llu testinu spjatatu ca la sta’ spettava, iḍḍa putiu vítere nn’aletta te nnu pisce crŭessu crŭessu.
Lu cŭerpu era crande crande, criggju cu ccrŭesse macchje bjanche, símbuli ca la natura era tisegnatu ḍḍa ssobbra, cŭasi fússera frízzuli de nnu musàicu. Nnu musu ngrazziatu cu ddo’ ŭecchiceḍḍi spjerti e simpateci fŭèrunu l’úrtema cosa ca vitiu, prima cu lla banduna la cuscenzja. Nnu fišcu l’úrtemu sŭenu.
Se dešcetau su lla spjaggja, sana e ssarva, cu nnišcjuna memorja te cuiḍḍu ca era successu, nišcjuna idea te cŭantu tjempu era passatu. Lu celu era gjà notte, cu lla luna argentata ca ddumava l’arja, rrefrettendu la soa luce intra llu mare. Tussau, caccjandu l’accŭa ca s’era feccata intra llu pjettu sua e, cu nnu spuersu, reusciu cu sse minte an peti. Ŭardau mberu lu mare llumenatu e lle parse cu vvite ca an luntananza nn’aletta se nde sta’ šcia. Sapia ca cŭiḍḍu crande derfinu l’era sarvata.

Nessun commento:

Posta un commento